Obiectul articolului 51 este stabilirea domeniului de aplicare a cartei. Obiectivul său este de a stabili în mod clar faptul că această cartă se aplică în primul rând instituţiilor şi organelor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarităţii. Această dispoziţie a fot redactată cu respectarea articolului 6 alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, care impune Uniunii respectarea drepturilor fundamentale, precum şi a mandatului conferit de Consiliul European de la Köln. Termenul `instituţii` este consacrat în tratate. Expresia `organe, oficii şi agenţii` este folosită în prezent în tratate pentru a desemna toate instanţele instituite prin tratate sau prin acte din legislaţia secundară (a se vedea, de exemplu, articolul 15 sau 16 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene).
În ceea ce priveşte statele membre, din jurisprudenţa Curţii rezultă fără ambiguitate că statelor membre le este impusă obligaţia de a respecta drepturile fundamentale definite în cadrul Uniunii numai în cazul în care pun în aplicare dreptul Uniunii (hotărârea din 13 iulie 1989, cauza 5/88, Wachauf, Rec. 1989, p. 2609; hotărârea din 18 iunie 1991, ERT, Rec. 1991, p. I-2925; hotărârea din 18 decembrie 1997, cauza C-309/96, Annibaldi, Rec. 1997, p. I-7493). Recent, Curtea de Justiţie a confirmat această jurisprudenţă în termenii următori: `În plus, trebuie reamintit faptul că cerinţele care decurg din protejarea drepturilor fundamentale în cadrul ordinii juridice comunitare obligă, de asemenea, statele membre atunci când acestea pun în aplicare norme comunitare…` (hotărârea din 13 aprilie 2000, cauza C-292/97, Rec. 2000, p. I-2737, punctul 37). Bineînţeles, această normă, aşa cum este consacrată în prezenta cartă, se aplică în egală măsură autorităţilor centrale şi instanţelor regionale sau locale, precum şi organismelor publice în cazul în care pun în aplicare dreptul Uniunii.
Alineatul (2) coroborat cu alineatul (1) a doua teză confirmă că efectul cartei nu poate fi acela de a extinde competenţele şi sarcinile conferite Uniunii prin tratate. Sunt menţionate explicit consecinţele logice ale principiului subsidiarităţii şi ale faptului că Uniunea dispune numai de competenţele care i-au fost conferite. Drepturile fundamentale aşa cum sunt garantate în Uniune, produc efecte numai în cadrul acestor competenţe, stabilite în tratate. În consecinţă, obligaţia instituţiilor Uniunii de a promova principiile enunţate în cartă, în temeiul alineatului (1) a doua teză, există numai în limitele competenţelor menţionate anterior.
Alineatul (2) confirmă, printre altele, faptul că această cartă nu poate avea ca efect extinderea domeniului de aplicare a dreptului Uniunii dincolo de competenţele Uniunii stabilite în tratate. Curtea de Justiţie a instituit deja această normă în ceea ce priveşte drepturile fundamentale recunoscute ca făcând parte din dreptul Uniunii (hotărârea din 17 februarie 1998 în cauza C-249/96, Grant, Rec. 1998, p. I-621 punctul 45). Potrivit acestei norme, se subînţelege că integrarea cartei în articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană nu poate fi interpretată ca extinzând ca atare gama acţiunilor statelor membre considerate `ca punând în aplicare dreptul Uniunii` [în înţelesul alineatului (1) şi al jurisprudenţei menţionate anterior].